Pentru Rodica Hârcă, Oradea a fost o mare iubire. A strâns documente, a scris cărţi, a tipărit minunate albume şi nu i-a fost frică să se bată pentru acest oraş cu cei care-i furau vitraliile şi feroneria nestingheriţi, atunci când aproape nimeni n-o făcea.

S-a aflat multă vreme în fruntea secţiei de Oficiu al Patrimoniului Cultural Naţional Bihor din cadrul instituţiei, alături de alţi colegi care au îndrăgit-o pentru generozitatea, disponibilitatea şi firea sa veselă şi expansivă. Interesul ei cărturăresc, pornit dintr-un avânt citadin, bazat pe o locuire urbană îndelungată, a făcut-o să îndrăgească oraşul în care locuia, micul Paris de pe Peţa – cum botezase, în primii ani ai secolului trecut, poetul maghiar Ady Endre – Oradea.

Vorbea cu plăcere vorbea despre stilurile arhitecturale orădene, unice în această parte a Europei, născute în oraşul de pe Criş. Rodica Hârcă ştia foarte bine acest lucru şi le-a explicat multora dintre noi; ba mai mult, a dat la lumina tiparului splendide cărţi despre Secession-ul orădean.

Scrise riguros ele se adresează, prin ilustraţii, lucrate de către cei mai buni (şi pricepuţi) specialişti, cu o cromatică vie, plăcută privirii, marelui public cititor. Nu s-a oprit însă doar aici, căci cercetările sale s-au orientat şi asupra arhitecturii neo-româneşti, acel stil născut din sincretismul sau altoirea pe structurile locale clasice a unor elemente venite din provinciile româneşti de peste munţi, între care cele mai evidente sunt ale aşa-numitului stil brâncovenesc, remarcat de către autoare ca existând la cel puţin câteva splendide clădiri: Institutul Teologic Greco-Catolic şi Liceul Teoretic Greco-Catolic, dar şi la alte edificii mai mici din oraş. (Ramona Novicov, Ph.D.)